Cu acest articol particip la concursul organizat de eMAG cu ocazia lansarii in Romania a gamei de laptopuri HP Pavilion pe 30 octombrie 2008. Concursul este jurizat de Victor Kapra si de reprezentantii eMAG.
Norocos si ghidus ca un drac fost-am de mic. Sa tot fi avut vreo noua ani (asta s-a intamplat asadar acum treisprezece ani), cand imi petreceam vacanta de vara la matusica Gina, careia ii spuneam "papusica", desi batea mai degraba inspre o sumo-papusica japoneza... Aveam acolo o vecina, de-o varsta cu mine (care intre timp si-a tras craci si portbagaj pe stil fotomodel si nu se mai uita la mine), pe numele ei Ana, in curtea careia pierdeam cea mai mare parte din timp.
Oameni gospodari, parintii Anei aveam un grajd mare, in spatele caruia era un fel de piscina de beton in care se scurgeau in mod ingenios dejectiile vacilor si porcilor si putrezeau bolborosind intr-o veselie, pana ajungeau mranita. De ce am senzatia ca orice cititor isi inchipuie de pe acum ce mi s-a intamplat? Da, e adevarat, am cazut exact in piscina cu rahat, care atunci inca era fresh si aromat, mai avea mult pana sa fie mranita (care e aproape uscata).
Marele meu noroc fu acela ca am cazut cu fata in sus - asa ca n-am luat nici o gura din preacinstitul, ciocolatiul material. Bunicul meu, fie-i tarana usoara, m-a scos la propriu din c****. Nu stiu cum m-a apucat saracul, dar banuiesc ca un om cu capul pe umeri baga mana pan' la cot si-n foc cand e vorba sa salveze o viata nevinovata (eu am indoieli ca as face-o, ma rog...)
Iata dara care imi fu botezul adevarat: in sfantul rahat fui botezat, de-abia la varsta de noua ani. De-atunci mereu mi se spune, de-am ajuns si eu sa cred, ca sunt foarte norocos daca am fost uns cu rahat cand eram mic, si uneori amabilul "Uau, dar aproape ca nu mai mirosi deloc!"
Dar nici in Bucuresti, orasul natal, n-am fost ferit de aventuri. Eram atat de pampalau pe vremea aceea incat copiii vecini din Berceni (colo, unde bate porumbu-n geam) ma foloseau cu satisfactie drept ciuca zonala a batailor. Ca mancam bataie n-ar fi nimic, dar uneori le serveam si drept tinta pentru mult-apreciatul joc la vremea aceea "scuipa-l pe Grasu", eventual cu plug-in de "Baba-oarba" - adica scuipa-l pe Grasu cu ochii inchisi (headshot - 10 puncte). N-am sa uit niciodata acea comparatie incarcata de poezie pe care Remus (misto nume, nu?), liderul necontestat al gastii, a facut-o in legatura cu un bot sanatos de scuipat de pe tricoul meu, care avand o parte vascoasa atarna in semicerc: "ia uitati baaaa, are si medalion!"
La scoala insa, ceva mai ferit de "intelectualitatea" periferiei, eram si eu ceva mai tantos; umblam impreuna cu Visan, bunul meu prieten din generala, sa vedem chilotii fetelor cu oglinda prinsa la siret. Si sa ne-ajute Dumnezeu, devreme am avut o idee despre care e care-i treaba pe-acolo pe sub catrinta... Mai tarziu nu mi-a mai ramas decat sa adaug noi si noi cunostinte...
Talentul artistic nu ne-a fost nici el strain - cand nu faceam matrite in rahat (in registrul meseriilor, "matritor-frezor de c****", mi se pare), ma ocupam cu scrierea de poezii. Si se nimerise sa avem doua colege de clasa, pe numele lor Anghelina-cu-pricina si Ene-pe-la-ghene (care, a-propos de calculatoare, se lauda in 1995 ca ea are acasa Pentium 4), cum dragastos le alintam mereu, care miroseau otetos-intepator, agricol chiar, a transpiratie dupa fiecare ora de sport. Ne simteam in acele sfinte ocazii precum Ion al Glanetasului la scena de inceput a horei
satesti, din romanul binecunoscut. Imi aduc aminte doar franturi din stihurile acelea: "Mergeti, bani imprumutati/Sapun si sprei sa va luati" sau traditionalul "Anghelino, nu-i normal/Sa mirosi precum un cal/Ne aduci la disperare/Cu dihorii din dotare".
Pe acea vreme eram prea necopt la minte (si la trup, daca stau sa ma gandesc) ca sa ma duca capul ca femeile vor sa auda poezii frumoase, de dragoste si dor de viata... Mai tarziu doar am invatat ast lucru si l-am pus in aplicare (cu succes) - a se vedea blogul de fata.
Fetele, bietele de ele, numai un plans, s-au dus glont la diriginta (le recitasem bineinteles poezia in cadru organizat, de cenaclu literar, de fata cu toata clasa). Dumneaei, cea mai de gasca profesoara din viata mea, a cerut nervoasa sa vada poezia. Spre grozava disperare a vajnicelor-mirositoare fete, diriginta noastra indragita a inceput sa rada pe infundate. M-a amenintat formal ca voi plati pentru asta ("animalule"), dar nu s-a intamplat niciodata (probabil
am platit in avans cand cu matrita in rahat).
O singura intamplare, de asta data de forta egala si de sens contrar (ca la fizica, din cat am prins si eu), mai am de asternut pe LCD. Tot in acea perioada m-a trimis mama intr-o tabara la Paltinis. Era una din acele tabere comuniste, care atata nostalgie imi trezesc acum, cu detalii pitoresti precum omide in muraturi, viermisori in cartofi (numai natur), paturi mirosind a pipi, paduchi, muste in rigor mortis sub geamurile cantinei si acele memorabile, cochete cabane (numite ingenios, dupa caz, "Bradul", "Capra neagra", "Poiana" sau "Magura") de 100 de metri lungime si doua incaperi: buda si dormitorul.
Intr-un astfel de asezamant, in puterea noptii, o clica de viitori combinatori din Constanta facea tot felul de giumbuslucuri copilaresti, care de care mai zglobii: aruncau cu cutite in usi, fumau mucuri gasite pe jos, scoteau colegii de camera care facusera imprudenta sa adoarma la o plimbare draguta cu patul la aer curat, in padure, ii coseau pe altii de saltele, le cantau pe la ureche "Pisa-te ca pleaca trenul, in acompaniament vioi de apa clipocind in pahare, puneau rahat pe clanta de la cabana profesorilor (aia cu pasta de dinti e pentru novici) si cate si mai cate asemenea pezevenghilacuri nevinovate de copii.
Mie insa mi-au facut una originala, de n-am s-o uit cate zilisoare oi avea: m-am trezit, la ora stingerii (si cand zic stingere am in minte imaginea unei cabane cufundate in intuneric total), cu un craniu aproape curat (adica osul aproape intact... nu intru in detalii) de vaca la mine sub patura (stiti voi, aia de mirosea a pipi). Se pare ca acest mugitor-behaitor animal, preacinstit in India si facut saorma la Dristor, e intr-un mod straniu legat pentru totdeauna de intamplarile cele mai penibile si groaznice din viata mea. Am zbierat din toti rarunchii si am zburat glont la cabana profesorilor. Stiti voi, cea cu clanta unsa cu rahat...
Nu-i asa, emagule si cititorule amator de aparatura IT-o-casnica, ca am trait copilaria la limita? Conform ultimelor cercetari, in rahat, oamenii elimina si putina adrenalina - exact ce nu mi-a lipsit niciodata, cel putin copil fiind. Va pup apasat (de la distanta), si va rog, fiti cu ochii in patru, mai ales ca vin alegerile: prin partile astea, rahatul e peste tot!
ice skating haiku poem
Acum 16 ani
